Cum v-a schimbat pe dumneavoastra proiectul BeatAgora?
Beat Agora m-a obligat să-mi regândesc încă o dată rolul de profesor. La clasă, profesorul stabilește de obicei obiectivele, ritmul și activitățile. Într-o trupă, procesul se construiește mult mai mult prin negociere: alegem repertoriul, descoperim ce poate aduce fiecare, învățăm să ne ascultăm și să depindem unii de ceilalți.
În Beat Agora, elevii devin creatorii propriului ritm de creștere. Ei experimentează, își descoperă limitele, își stabilesc obiectivele și învață să-și gestioneze programul de repetiții. Profesorul îi însoțește și le oferă repere, dar nu poate construi în locul lor. Evoluția trupei depinde de alegerile pe care le fac, de consecvența lor și de felul în care își asumă responsabilitatea față de colegi.
Proiectul îi ajută să înțeleagă și că un eveniment artistic nu începe atunci când se aprind reflectoarele. Ei participă la întregul proces: de la alegerea și pregătirea repertoriului până la organizarea spațiului, amplasarea instrumentelor, sonorizare și coordonarea momentelor scenice. Descoperă astfel că, în spatele celor câteva minute văzute de public, există multă muncă, planificare, cooperare și capacitatea de a rezolva probleme pe parcurs.
Proiectul mi-a confirmat că educația muzicală devine cu adevărat relevantă atunci când elevul nu doar învață despre muzică, ci o creează și o trăiește. Una este să vorbești despre ritm, armonie sau expresivitate și alta este să le descoperi cântând împreună, când o intrare greșită sau lipsa de implicare a unui singur membru se resimte în întreaga trupă.
Pe mine, Beat Agora m-a făcut mai atentă la inițiativa elevilor și mai dispusă să las procesul să crească și în direcții pe care nu le-am anticipat. Mi-a reamintit că profesorul nu trebuie să fie întotdeauna în centrul scenei. Uneori, cea mai importantă contribuție a lui este să creeze cadrul în care elevii pot deveni autorii propriei dezvoltări.
Ce v-a făcut, la începutul drumului, să alegeți muzica?
În casa noastră se asculta permanent muzică. Inițial am făcut gimnastică de performanță, dar o accidentare m-a obligat să renunț, iar mama m-a îndrumat spre muzică. Am început să studiez flautul și, treptat, muzica a devenit nu doar o activitate, ci spațiul în care am descoperit rigoarea, disciplina și posibilitatea de a mă exprima.
Nu am știut de la început că voi deveni profesor. Îmi imaginam mai degrabă un drum către scenă și către interpretare. Întâlnirea cu școala a schimbat însă direcția. Am descoperit că îmi place să predau și, mai ales, că prin educație poți schimba traiectoria unui om.
Privind în urmă, cred că nu eu am ales muzica într-un singur moment. A fost o succesiune de întâlniri, încercări, eșecuri și redirecționări prin care muzica a ajuns să mă aleagă și ea pe mine.
Există un moment din BeatAgora care v-a făcut să spuneți: „Pentru asta merită să fiu profesor”? Puteți să ni-l povestiți, pe scurt?
Da, momentul debutului, când pe scenă au urcat cele trei trupe formate în cadrul proiectului. Nu pentru că interpretarea ar fi fost perfectă și nici pentru că perfecțiunea ar fi fost scopul. Ci pentru că eu știam ce se afla în spatele acelor minute: emoții, repetiții, nesiguranță, negocieri, reluări și momente în care unii dintre copii au fost tentați să renunțe.
Pe scenă nu mai vedeam doar niște elevi care interpretau câteva piese. Vedeam copii care învățaseră să aibă încredere unii în ceilalți, să-și asume un rol și să ducă împreună un lucru până la capăt. Unii dintre ei poate nu s-ar fi imaginat niciodată cântând într-o trupă și expunându-se în fața unui public.
Acela a fost unul dintre momentele în care mi-am spus: „Da, pentru asta merită să fiu profesor”. Pentru clipa în care copilul descoperă că poate face ceva ce, cu puțin timp înainte, i se părea imposibil.
Care este cea mai mare provocare a unui profesor de muzică în România astăzi?
Cea mai mare provocare este să convingă permanent că educația muzicală este educație, nu divertisment. Profesorul de muzică este încă perceput adesea ca omul responsabil cu serbările, festivitățile și buna dispoziție. Se presupune că ora lui trebuie să fie relaxantă și că toți elevii trebuie să primească note mari.
Sigur că îmi doresc ca elevii să vină cu plăcere la oră. Dar plăcerea nu exclude efortul, rigoarea și evaluarea. Să cânți într-o trupă presupune disciplină, atenție, perseverență, responsabilitate și capacitatea de a-i asculta pe ceilalți. Acestea sunt competențe esențiale și dincolo de muzică.
Provocarea este să creezi experiențe autentice de învățare, uneori cu resurse limitate, și să lupți în același timp cu prejudecata că disciplina ta este mai puțin importantă decât cele considerate „serioase”. Arta nu este decorul educației și nici pauza dintre două ore importante. Este una dintre formele prin care copilul se înțelege pe sine și înțelege lumea.
Care este cea mai importantă lecție (dincolo de notele muzicale) pe care încercați să o predați elevilor?
Cea mai importantă lecție este că valoarea ta nu vine din absența greșelilor, ci din capacitatea de a continua și de a lucra împreună. În muzică, ca și în viață, o notă greșită nu prăbușește o piesă dacă știi cum să o integrezi și cum să mergi mai departe alături de cei din jur. Pe scurt, Beat Agora nu este doar despre muzica pe care o facem împreună, ci despre încredere, colaborare și reziliență. Notele și tehnica sunt doar mijlocul; adevăratul câștig este modul în care elevii învață să se bazeze unii pe alții, să depășească momentele în care lucrurile nu ies din prima și să meargă mai departe împreună.
