Backstage Pass cu Ana-Maria Rusu

Backstage Pass este seria în care dăm microfonul comunității BeatAgora. Profesori și elevi din toată România povestesc, în cuvintele lor, ce înseamnă să faci parte din programul care readuce educația muzicală în școli.


Ana Maria Rusu este profesor de educație muzicală la Colegiul Unirea din Focșani.

Cum v-a schimbat pe dumneavoastră proiectul BeatAgora?

BeatAgora m-a făcut să-mi schimb locul în sala de muzică. Să fac un pas în spate și să nu mai fiu întotdeauna omul care știe, decide și conduce totul. Am devenit mai degrabă un constructor de contexte: deschid uși, aduc oamenii împreună, creez oportunități și un spațiu sigur, iar copiii încep să construiască.

Am aplicat acum trei ani cu o idee și cu multă încredere în niște copii. Astăzi, trupele noastre susțin numeroase concerte și sunt deja cunoscute în comunitate. Indiferent ca e in scoala, in Piata Unirii sau intr-un club, evenimentele la care copiii participa sunt motiv de bucurie, conectare si de ce nu de acumulare de experiente.

Noi ne facem planuri, inventăm proiecte și construim împreună, iar ei încep, încet, să devină independenți.

Cred că BeatAgora m-a învățat să am și mai multă încredere în ceea ce pot deveni copiii atunci când le oferi spațiu real, nu doar sarcini de executat. Iar ei au umplut acel spațiu cu muzică, prietenie, responsabilitate și curaj.

Ce împlinire mai mare poate avea un profesor decât să vadă că elevii săi nu mai așteaptă să li se spună ce să facă, ci încep să viseze, să creeze și să construiască singuri?BeatAgora nu mi-a oferit doar un proiect. Mi-a dat curajul să le ofer copiilor mai mult spațiu. Iar ei au transformat spațiul acela într-o lume a lor.

Ce v-a făcut, la începutul drumului, să alegeți muzica?

Nu cred că am ales muzica într-o singură zi. Mai degrabă, muzica m-a ales de mai multe ori: când am descoperit ce poate face o voce, când am simțit energia unui grup care respiră și cântă împreună și când am înțeles că, prin muzică, pot ajunge la oameni în locuri în care cuvintele nu reușesc întotdeauna.

Apoi am ales să devin profesor pentru că nu voiam doar să fac muzică, ci să-i văd și pe alții descoperind că pot. Mă interesează enorm clipa aceea în care un copil care spune „eu nu sunt talentat” începe să cânte, își găsește locul într-o trupă sau într-un cor și își schimbă felul în care se vede pe sine.

Am ales muzica pentru sunet, dar am rămas pentru oameni.

Există un moment din BeatAgora care v-a făcut să spuneți: „Pentru asta merită să fiu profesor”?

Nu a fost un singur moment, ci o succesiune de momente în care am observat că proiectul nu mai era „al doamnei”. Copiii au început să vină cu idei, să-și organizeze repetițiile, să-și asume roluri, să se contrazică, să caute soluții și să vorbească despre trupă folosind cuvântul „noi”.

I-am văzut apoi susținând concerte, fiind recunoscuți și așteptați de comunitate. Am văzut The Diluvian Mechanism câștigând trofeul unui festival și cântând alături de corul școlii. Am văzut cum InDecisiv a crescut dintr-o trupă într-o echipă și o mică familie. L-am văzut pe Matei devenind „Voluntarul anului”. Dincolo de muzică, i-am văzut învățând să fie prezenți, responsabili și generoși unii cu ceilalți.

Poate cel mai frumos moment este cel pe care îl trăiesc acum: facem planuri împreună, construim, iar ei devin din ce în ce mai independenți. Nu mai sunt doar niște copii pe care încercam să-i conving să aibă curaj. Sunt tineri care, prin ceea ce fac, le dau curaj și altora. Pentru asta merită să fii profesor. Pentru clipa în care faci un pas în spate și descoperi că ei pot merge mai departe singuri.

Care este cea mai mare provocare a unui profesor de muzică în România astăzi?

Cea mai mare provocare este să-i conving pe copii că ora de muzică are legătură cu viața lor. Ei trăiesc într-o lume plină de sunet, platforme, concerte, căști, beat-uri și artiști, dar uneori intră la școală și găsesc o muzică desprinsă de toate acestea.

Profesorul trebuie să construiască o punte între Bach și playlistul de dimineață, între portativ și o trupă rock, între disciplina repetiției și libertatea de a crea. Și trebuie să facă asta uneori cu o singură oră pe săptămână, cu puține instrumente și într-un sistem care încă privește muzica drept o materie „drăguță”, nu ca pe un spațiu esențial pentru exprimare, cooperare, apartenență și sănătate emoțională.

Provocarea nu este lipsa de interes a copiilor pentru muzică. Copiii iubesc muzica. Provocarea este să facem școala suficient de vie încât ei să recunoască în ora noastră muzica pe care o iubesc.

Care este cea mai importantă lecție, dincolo de notele muzicale, pe care încercați să o predați elevilor?

Încerc să-i învăț că nu trebuie să fii solist ca să fii important. Într-un cor sau într-o trupă, fiecare voce, fiecare instrument, fiecare intrare și chiar fiecare pauză contează. Trebuie să știi când să te faci auzit, dar și când să-l asculți pe celălalt. Să ai curajul să intri, disciplina de a rămâne și generozitatea de a nu cânta peste vocile din jurul tău.

Mai încerc să-i învăț că lucrurile frumoase nu se întâmplă imediat. O trupă se construiește în timp, din repetiții, greșeli, nervi, prietenii, concerte reușite și seri în care nimic nu sună așa cum ar trebui. Important este să nu pleci la primul acord greșit și să înveți să repari împreună cu ceilalți.

Este o lecție despre muzică, dar și despre viață: poți fi tu însuți fără să cânți peste ceilalți.

Dacă vor uita peste ani definițiile și valorile notelor, mi-aș dori să nu uite cum este să construiești ceva împreună cu alți oameni și să știi că prezența ta contează.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Related Post